Doar
În ochii tăi poate culoare,
În jur prea multă poluare,
În suflet numai disperare,
Şi totuşi doare foare tare.
În căi greșeli neînţelese,
În van sunt gânduri reculese,
În inimă drumuri alese,
Şi totuşi sufletu-i în lese.
Plouă albastru sau căprui,
Cu lacrimile nu ştiu cui,
Tu spui adio eu spun nu.
De vină sigur ai fost tu!
Am înţeles că am greşit,
Când am iubit ce n-ai iubit,
Când ai pus piatră şi-ai zidit,
Un dor ce n-a avut sfârşit.
În ochii tăi, poate culoare,
Păcat că şi culoarea moare.
Şi când pietrele sunt ziduri,
Nu mai dispera, c-ai riduri.
Că totul v-a muri şi moare,
Că şi prezentu-i poluare,
Iubesc în van şi-n disperare,
Că sufletul nu mă mai doare.
Mereu am iubit frumosul, am să promovez mereu ceea ce aduce un bine sufletului. Un poem ce vine ca un pansament pentru suflet! Poate… cândva, autorul și prietenul meu Alex Papoiu, va realiza cât bine ar putea să facă întregii omeniri cu ale sale poezii.
Tu ce părere ai? Ai citi un volum de poezie semnat Alexandru Papoiu? (o altă poezie de-a lui … de Dragobete)